Thursday, February 11, 2010

4 feb 2003


4 feb 2003
ora 7 am...dupa o noapte in care nu am reusit sa dorm mai deloc....am plecat emotionati la spital sperand sa putem tine cat mai repede in brate bebelusul nostru drag.

Am ajuns dimineata in spital si m-au izbit paturile de sarma, baile murdare, si asistentele spagiuitoare, nu mai aveam timp de dat inapoi. La 8 am dimineata dr. mi-a facut ergomedul si m-a tintuit de pat cu o perfuzie care era atarnata de un dispozitiv care cred ca facuse ambele razboaie, si am avut parte de luxul unei perne de buret patrate de care m-am bucurat din plin.
Am intrebat mirata, cand am vazut imobilitatea perfuziei care era legata de pat, ce pot sa fac daca vreau sa merg la toaleta, a zambit si mi-a raspuns, ca pot sa merg dupa ce nasc.
Am avut o alta pretentie si anume sa stea si tati cu noi la nastere, dar...am fost refuzata, pe motiv ca legea spitalului nu perminte accesul pers neautorizate in sala de nasteri, si apoi am mai primit un motiv misterios "ai sa vezi ca e mai bine asa"
Apoi asistentele au aparut cu un aparat imens (si el tot de prin 1800 toamna) pe care l-au pus pe burta pentru a asculta cred bataile inimii copilului, desi nici acum nu sunt sigura daca pentru asta era, caci nu functiona. Au apelat la un instrument mic, in forma de trompeta cu care au concluzionat ca totul e in regula.
Mi-au mai pus ceva in perfuzie, si faptul ca ma interesa ce anume imi fac, le-a mirat foarte tare si am primit raspunsul " ca sa te ajute sa nasti", de parca eu credeam ca am venit acolo sa imi pun silicoane! Foarte dragute dupa ceva bani prin buzunare, mi-au sugerat ca daca am nevoie de ceva sa le strig "tanti asistenta"!!!
De abia pe la 9.30 am inceput sa simt ceva contractii, care nu erau dureroase si nici dese...aproape de ora 10 au inceput sa se concentreze intr-un loc de pe coloana si sa le simt intense ca o lovitura ascutita.
Noroc ca la scurt timp a venit doctorul care nu a mai plecat de langa mine si totul parea ca a intrat pe ultima suta de metri. Si asa pe la 10.15 a venit vremea sa vina micutul meu pe lume si dr m-a invitat pe scaun...asa au inceput discutiile, ca eu nu vreau sa nasc pe scaun, ca mie imi place in pat si ca vreau sa imi alaptez copilul imediat dupa ce il nasc. Bineinteles ca domnu dr. nu era de acord cu nici una din pretentiile mele si dupa inca 15 min de discutii in contradictoriu, am cedat(eram prea obosita sa mai argumentez) si nu mai vroiam decat sa ma tanguiesc sa primesc un calmant ceva (lucru de care nu am avut parte) caci in alte 10 minute m-am trezit cu o asistenta calare pe mine, care impingea odata cu contractiile, dupa ce i-am spus doctorului sa il lase acolo ca am sa il nasc in alta zi, am simtit o usurare si s-a auzit un mieunat al unui baietel de 3.600kg si 53 de cm, brunetel si vanat!! Dr il tinea cu capul in jos, de picioare, mi l-a aratat pentru cateva secunde si apoi mi-a spus ca totul e in regula, dar pentru ca totusi este inainte de termen, si a avut dubla circulara de cordon, motiv pentru care au trebuit sa grabeasca expulzia, va trebui sa meraga rapid la neonato unde va fi evaluat de pediatrii de acolo.
Eu fac o hemoragie puternica, ceea ce ingreuna cusutul si a durat mai mult reparatul decat nasterea in sine! Dupa ce am fost ca noua (:)))) m-au abandonat pe pat in sala de nasteri, unde timp de o ora nu m-a vizitat decat noul tatic, fericit ca ii seamana baietelul, si ca asistentele (el a luat-o ca pe un compliment, eu nu stiu ce sa cred) i-au spus ca baiatul mai mare ca tati!!!(cu toate ca "tati" are 1.90!); si mi-a adus de mancare un kebab si un nectar de piersici! (spre distractia asistentelor de serviciu care le-au confiscat in schimbul unei supe din apa si 3 bucatele de morcov).
La scurt timp, ne-au mutat in camera care avea sa ne gazduiasca pentru 3 zile si ne-au lasat sa ne asteptam copilasul....
Amandoi eram cu ochii pe usa emotionati si tacuti...
Am tresarit amandoi cand s-a deschis usa...si a intrat o asistenta cu un cocon in brate, infasat in un scutec stramt, din care ii se vedeau doar obrajori si ochii umflati din cauza tratamentului pentru nou nascuti...L-a pus in patut, si a plecat fara sa ne lase nici o instructiune de folosire, sau un sfat....2 parinti de 23 respectiv abia impliniti 24 de ani, singuri cu un nou nascut...
Ne-am apropiat timid si l-am privit...atata dragoste ne invaluia...atatea sentimente noi...fata de un pui de om care dormea linistit si frumos in fata noastra...si atunci am realizat...ca el era cel mai iubit dintre pamanteni...si era al nostru!!!!!

Continuare 7 ani....






Si am pornit la drum....


Din clipa aceea...nu m-am mai gandit o clipa la ce va urma...am trait din plin fiecare moment din cele 9 luni precursoare maternitatii...


Si nu au fost 9 luni usoare...primele 5 GROAZNICE!!!! Mi-a fost ingrozitor de rau, nu puteam sta in picioare, imi era greata din orice miros, trebuia sa muncesc, nu ma puteam concentra la absolut nimic...


Dar...nu mi-a pasat...aveam impresia ca e aboslut normal si toate femeile trec prin asta (acum stiu mai bine)...


Apoi, cand am inceput sa ma simt mai bine, am inceput sa imi fie si foame si burta, care pana atunci nu se cunostea, a inceput sa creasca rapid si bebe sa se faca simtit...


Ne-am luat o scurta vacanta, si am devenit o familie prin "lege" (imi place cuvantul asta), am facut si nunta, la care bebele meu a cerut mereu de mancare si l-am dansat bine!!!! Apoi ne-am intors la rutina noastra.


Ah...cat de drag ne era...de fiecare data cand il vedeam pe ecran, fiecare piciorus care iesea din burtica si fiecare zvarcolire....Muzica pe care i-o puneam, povestile pe care i le spuneam....mangaierile noastre...Ne era deja atat de drag!!!!


Cu putin inainte sa fim gata sa il tinem in brate, am decis sa ne mutam inapoi in Romania...sa fim aproape de familie...si uite asa....am impachetat tot...si am luat-o de la capat...un nou inceput!!!!


Aveam un mic apartament, la 2 minunte de cel mai mare si frumos parc din oras, 3 plopi inalti ne bateau in geam, ne cantau de fiecare data cand adia vantul printre frunzele lor...L-am aranjat in timp record...imi era atat de drag patutul si mobilul atarnat deasupra lui...iar rabdarea de care am dat dovata atatea luni, se apropia de sfarsit si abia asteptam sa imi tin bebelusul in brate.


Mai aveam 3-4 saptamani pana la marele moment, cand, luni seara, la ora 8 pm, am fost la dr meu la control...deja burta era imensa, de abia ma miscam si respiram...de abia urcam cele 3 etaje unde locuiam....Dupa consult, dr meu a tacut o vreme si apoi m-a intrebat daca sunt pregatita...i-am spus ca nu inca...ar mai fi ceva timp....Dar bebelusul meu era prea mare deja, eu prea mica, vroiam sa nasc natural (eh...tineretea...acum nici nu m-as gandi la natural), si desi inainte de soroc...ar fi mai bine sa il aducem acum pe lume...Acum??? Acum cand???? "Maine la ora 7 am, ne vedem la spital, cu bagajele gata" am primit raspunsul senin.


Am plecat buimaca...El ma astepta fericit, gata sa il vedem pe bebe pe ecran....si nu mica i-a fost mirarea cand i-am spus...nu il mai vedem pe ecran in seara asta, maine il vom vedea "live". El a inceput sa rada...credea ca glumesc!!!! Dar...am mai trecut prin asta...cu o fata serioasa, si-a dat seama ca a venit momentul , s-a emotionat atat de tare incat i s-au umezi ochii...


Dar...eram prea ocupata sa ma preocup de el....

Thursday, February 4, 2010

Acum 7 ani


Imi e tare greu sa cred...ca acum 7 ani...cel mai iubit dintre pamanteni a cunoscut caldura bratelor mele si mirosul pieptului meu...
Cum a inceput totul????
Aveam 22 de ani...
Mi-au placut mereu copiii, dar gandul de a avea un copil al meu era atat de indepartat incat aproape nu exista....
Gustam viata de tanar indragostit de 22 de ani la maxim cu tot ceea ce implica ea: distractii, calatorii, libertate, iresponsabilitate....si asta cu atat mai mult cu cat eram amandoi departe de tot ce ne-ar fi putut pune cea mai mica urma de piedica in a face ceea ce vrem...
Traiam in UK, departe de orice repros sau piedica parinteasca...eram doar noi doi....
Cine se gandea sa calculeze sau sa tina minte zilele specifice ale lunii cu care femeile sunt inzestrate sa nu cumva sa uite ca sunt "femei"???...mai ales ca eu niciodata nu am avut un ciclu regulat, si chiar si acum imi fac teste de sarcina ca o rutina ...sa diferentiez intre dereglare sau...intiala diviziune celulara....(nu am vazut cele 2 liniute decat de 2 ori....la cate mii de teste oi fi facut :D)
Cu cateva luni inainte de petrecerea de 23 de ani, am inceput sa ma simt rau...Dureri acute de stomac, stari de voma, stari de oboseala.... ca de obicei, imi intarziase ciclul cu mult peste 2 saptamani. Am facut 2 teste in decurs de o saptamana...si ambele au iesit negative...asa ca mi-am luat gandul de la o sarcina si m-am dus la doctor....El a concluzionat ca sufar de o gastrita pe fond de stress si prea multa munca (de aici si intarzierea de ciclu), si mi-a recomandat niste vitamine, odihna si ranitidina...a scos din discutie sarcina, dupa testul negativ....
Si uite asa...au mai trecut inca 2 saptamani, timp in care, cu tot tratamentul ma simteam la fel de mizerabil, cu inca un nou simptom: imi era atat de rau incat vomam de cel putin 5-6 ori pe zi....Nu puteam sa simt nici un miros de mancare, sau mai evident, nu suportam miscari bruste, nu suportam stat in picioare...imi era greata non stop....nu puteam manca nimic, vomam orice...
Si uite asa...m-am gandit sa imi mai fac un test....de mai mine putere....
El era la munca...eu imi luasem o zi libera pe fond de stari de rau....
Inutil sa spun...ca mai intai a iesit liniuta de la plus...si apoi cea de la minus...
Fiind prima data cand vedeam un test pozitiv....mi-am spus ca e imposibil...are ceva testul ala...Am plecat pe jos la cea mai apropiata farmacie...si mi-am cumparat alte 3 teste....
Inutil sa spun...ce viteza aveam pe drumul de intoarcere....viteza cu care imi batea inima in piept, gandurile care imi fugeau atat de repede prin cap incat nu puteam sa le prind si sa fac ceva sens din ceea ce erau....
Ce sa o mai lungim...dupa 3 teste si 6 liniute...am realizat ca....e real...in burtica mea creste o bucatica din mine si el....un pui de om...puiul nostru de om...
M-am asezat pe pat...si am stat asa...fara sa ma gandesc la nimic cu testul in mana...pana cand a venit si viitorul nestiutor tatic de la munca...I-am aratat primul test, si apoi si pe celelalte 3...si s-a amuzat...credea ca glumesc...si oricum la mintea lui inginereasca nu vedea diferenta dintre un test de sarcina pozitiv si unul negativ (de asta sunt facute pentru femei :)
Dupa o lunga perioada de seriozitate si tacere...si-a dat seama si el ca...e real....vom avea un copilas in mai putin de 9 luni....(atunci chiar nici nu stiam...cu cat mai putin).
Si...el nu a ezitat...desi aveam amandoi aceiasi varsta, eram tineri si iresponsabili, fara griji sau urme de organizare...a inceput sa se bucure...si sa isi imagineze viata in 3, nunta noastra...toate cele...Imagini la care eu am clacat...m-am speriat...am inceput sa realizez ce ar fi insemnat pentru mine...si am tacut incruntata....
Sunt pregatita pentru asta??? Sunt pregatita sa ma sacrific??? Daca reactia lui e din cauza ca faptul e implinit??? Imi doresc asta???
Si...nu stiu cum am reusit sa spun (oare din cauza ca asta mi-a venit prima data in minte, sau ca am vrut sa il testez pe el - ca doar aveam doar 22 de ani si altceva mai bun nu as fi stiut - sau ca chiar asta simteam atunci) ca eu nu imi doresc un copil...si ca nu vreau sa duc la capat sarcina...si nici nu vreau sa ma casatoresc doar ca am ramas insarcinata....
Dar...imediat ce mi-am auzit propriile mele cuvinte, si reactia fetei lui la auzul lor...am regretat si m-a sagetat si pe mine...
Ce s-ar putea intampla rau???? Cum sa nu imi doresc ceea ce am creat??? Ce as putea sa simt altceva inafara de o dragoste imensa fata de viata pe care o port si de care sunt responsabila?
Nu as putea niciodata sa iau o asemenea decizie...si imi doresc din tot sufletul sa nu fiu niciodata in situatia in care o astfel de decizie ar fi de luat in consideratie...Brrrrrrr...groaznica imagine....
Si apoi el m-a imbratisat si mi-a spus...ca indiferent de ce decizie iau, indiferent ca vreau sau nu sa ne casatorim , imi va fi alaturi...si ca isi doreste sincer copilasul nostru....
M-a surprins maturitatea de care am reusit sa dam dovada in momentul acela....era ceva nou pentru noi...